Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,/O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire/Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,/De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

E viaţa mea un cântec şi fiecare om,o notă muzicală.
De aceea cântecul e uneori mai trist,împodobit cu funerare flori,
Iar alteori,ca o mireasă.
Oamenii vin şi pleacă,iar cântecul se scrie fără de oprire.
Se va sfârşi dar,în curând,la ultima-mi suflare,căci eu râvnesc tăcerea,
Și-aş vrea să sece izvorul de note muzicale,să se oprească acest cântec,
Să pot muri măcar pentru o clipă.Să-mi fie liniştea mormânt şi vântul alinare.
Singurătatea-mi este mire,altarul un cavou,tristeţea fericire.
Cântecul vieţii mele să fie cel al valurilor mării vreau,să-mi cânte marea.
A murit dragostea.Dar cum?
Aşa,încet,în sufletele noastre şi-a zidit lăcaş de veci.
Azi m-am decis să te îngrop,iubire şi numele ţi-l voi uita.
Da…ştiu:să nu iubeşti e blasfemie,dar este una demnă.
Impietatea-mi e ambrozie.Miros miresmele pierzării.
Mă voi hrăni din prosfora singurătăţii
Și voi muri în inima pustietăţii sufletului meu.
Lângă mormântul dragostei îmi voi zidi lăcaş,
Măcar în veşnicie să-mi fie ea aproape…

Rait Jakhia